„Participarea la «Adenium START» mi s-a părut de la bun început calea cea mai limpede, cinstită și sigură. Am gândit că regulamentul în sine, negru pe alb, conferă transparență oricărui asemenea «joc»”


Dorina Grațiela Aolăriți s-a născut la Râmnicu Vâlcea și a absolvit Universitatea Națională de Arte București (secția Ceramică, promoția 2004). „În prezent, pe lângă ceea ce rămâne marea realizare a vieții mele – aceea de a fi părinte –, îndrăznesc să trăiesc o viață care-mi place: scriu și ilustrez în continuare povești pentru copii, proză scurtă, poezie. Desenez, pictez, modelez și mă ocup de dezvoltarea unui proiect personal, și anume un atelier de artă local, unde sunt și profesor de arte”, spune autoarea.

Artista spune despre ea că iubește să creeze cu efervescență, necondiționat, cu o lăcomie pe care o potolește, fără excepție, tot din seva proprie, fără să caute a culege rezultate dincolo de ea, dincolo de ceea ce i-a fost oferit deja.

 

Despre „Adenium START”

Adenium mi-a apărut în cale când se întâmpla să am un sertar cu povești, câteva dintre ele pe de-a-ntregul ilustrate, iar pe umeri un sac aproape plin de discuții prelungi, istovitoare, cu direcție incertă cu alte câteva edituri, gustul de necategorisit al unor soiuri de „planuri editoriale” lipsite de reguli, din care, de la un punct, chiar să fi vrut să accept infimul înțeles sau intuit, tot curat sport extrem era pentru mine. Perspectiva și intențiile mele erau fără echivoc; voiam cu tot dinadinsul să le citesc Secretul fetei frumoase copiilor mei, acum, „cât sunt mici”, și-n aceeași măsură ca mesajul ei să ajungă degrabă în bibliotecile tuturor celor ce-și trăiesc copilăria în zilele noastre, implicit în mâinile părinților acestora.

Participarea la „Adenium START” mi s-a părut de la bun început calea cea mai limpede, cinstită și sigură. Am gândit că regulamentul în sine, negru pe alb, conferă transparență oricărui asemenea „joc”. Prin urmare, am trimis manuscrisul, după care mi-am văzut, firesc, de proiectele mele, nemaigândindu-mă la concurs … poate doar câte-o milisecundă, în unele dimineți însorite. De aceea, așteptările mele de a câștiga au fost aproape inexistente – și nu pentru că nu am încredere în mine, ci pentru că am construcția pură, încă neviciată, a celui care se alimentează singur, prin sine, prin actul plin și îndestulător al creației. Atât de simplu a fost să uit de concurs!

Tot într-o însorită dimineață, o voce plină de candoare mă felicita telefonic. Am primit felicitările uimită, în timp ce, recunosc, încercam să mă dezmeticesc rapid și totodată să driblez gafa ingrată de a fi uitat complet că participasem la un concurs literar. Desigur, surpriza a fost dublă, deoarece trăiam sentimentul clar că exact atunci aflam de concurs și, simultan, vestea confirmării că sunt deja câștigătoarea lui.

Evident, nu am mai publicat până la Secretul fetei frumoase, dar nici nu sunt la primul contact cu o editură, așa că pot face diferența, dar și o paralelă cinstită, deși succintă: grație redactorului- șef al Editurii Adenium, Gabriel Cheșcu, m-am putut debarasa de prejudecățile inevitabil amprentate de experiențele anterioare, plăcute sau mai puțin plăcute. Acum o pot spune la fel simplu cum îți iei dreptul firesc să exclami o evidență de orice natură: „Hei, cu o editură chiar se poate comunica!”. Argumentele mele, stilul meu, mesajul meu, ilustrațiile mele… totul a contat. Citesc și acum din cartea mea neavând sentimentul acela, care trebuie să fie teribil de straniu, că aș pipăi cuvintele și mesajele vizuale ale altcuiva în căutarea alor mele, lucru pe care, din nefericire, nu l-am desprins numai o dată din mărturisirile altor autori și ilustratori.

În România, mulți încearcă să facă artă, descurajați de circumstanțe, puțini perseverează, mulți aplaudă, puțini consumă cu adevărat și mai puțini contribuie factic la supraviețuirea și dezvoltarea ei. Evident, atâta timp cât dă cu minus, e o formulă cu hibe și hăuri periculoase, în orice caz, nu cea a succesului.

De aceea mi se pare extraordinar că într-o publicistică autohtonă (căreia parcă doar adresa fizică îi mai conferă dreptul să se autointituleze astfel), în care a publica autori români, chiar consacrați, e „curaj nebun”, în care „aparițiile editoriale” nu contenesc să se rezume la vechile scriituri încă numite „pentru copii”, sângeroase și înfiorătoare, deși în straie noi, dar mai ales povești traduse, Adenium aduce pe rafturi literatură contemporană românească. Mai mult, să dai viață manuscriselor de debut, „domle, în asemenea vremuri”, nu știu cum se mai poate numi asta, poate doar o frumoasă nebunie, în orice caz, cea de care chiar avem nevoie.

Și iată cum orice discuție, fie ea despre arta în cuvinte, lut sau pensule, ne întoarce la valori, la adevăratele valori… Chapeau!